Am citit Adicția… iubirea mea într-o perioadă în care nu mai căutam soluții rapide. Trecusem deja prin suficientă durere cât să știu că nu există scurtături. Ce aveam nevoie, însă, era adevăr. Un adevăr spus fără rușine și fără judecată.

În această carte nu am simțit nicidecum încearcarea aia ca să mă convingă să renunț la adicție. Nu mă sperie cu nimic, nu mă ceartă și nu îmi spune ce „ar trebui” să fac. În schimb, mă ajută să înțeleg de ce m-am agățat de ea. Și asta schimbă cumva totul.

Pentru prima dată am simțit că cineva vorbește despre adicție ca despre o relație. O relație falsă, dureroasă, dar profund umană… O relație care a apărut într-un moment în care nu știam altă cale de a-mi calma frica, singurătatea sau rușinea. Nu pentru că am fost slab, ci pentru că am fost lipsit de iubire. De iubire de sine, în primul rând.

Cartea m-a ajutat să văd clar diferența dintre a fi dependent și a fi rănit. Dintre comportamentul compulsiv și golul din spatele lui. Dintre „a scăpa” de ceva și a învăța, încet, să rămân cu mine.

Mi-a plăcut că autorul nu se poziționează deasupra cititorului. Nu vorbește ca un expert care „știe”, ci ca un om care a trecut pe acolo. Se simte asta în fiecare pagină. Inclusiv atunci când atinge subiecte grele — rușinea, copilăria, relațiile dramatice — tonul rămâne cald, aproape însoțitor.

Adicția… iubirea mea nu mi-a oferit un manual de recuperare. Mi-a oferit ceva mai rar: permisiunea de a nu mă mai lupta cu mine. De a înțelege că drumul nu începe cu forța voinței, ci cu adevărul. Și că adevărul, spus cu blândețe, vindecă.

Este o carte pe care o recomand celor aflați în recuperare, dar și celor care iubesc pe cineva prins într-o adicție. Nu pentru că oferă soluții, ci pentru că oferă sens. Iar uneori, sensul este primul pas real spre libertate.

Iulian S.